Ne pare rău, dar administratorul acestui blog nu mai administrează acestă pagină de internet

Împreună cu prietenii mei am creat un blog nou, care îşi propune să devină o alternativă pentru toate blogurile tradiţional ortodoxe. Ne propunem să plasam articole, interviuri, materiale care nu se găsesc pe blogurile tradiţional ortodoxe. Intenţionam să abordam temele într-o maniera mai largă, plasând pe aceasta pagina de net articole pe diverse teme. Vă invităm să ne faceţi o vizita: http://orthopraxia.wordpress.com/

Ne cerem încă o data scuze pentru eventualele dezamăgiri.

Un destin misionar, Pr. Alexander Schmemann

Părintele Alexander Schmemann: Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har

 

După Revoluţia din 1917, multe familii ruseşti şi-au părăsit patria, luând calea pribegiei. În Estonia anului 1921, într-una dintre aceste familii de emigranţi, s-a născut Alexander Schmemann, unul dintre cei mai remarcabili reprezentanţi ai teologiei ortodoxe în Occident.

Deşi s-a simţit întotdeauna fiu al poporului din care provenea, Alexander Schmemann nu a vizitat niciodată Rusia, din dispreţ faţă de regimul comunist.

După şapte ani petrecuţi în Estonia, familia Schmemann a plecat în Franţa, la Paris, unde Alexander a urmat studiile secundare.

Religiozitatea lui începe să se manifeste cu putere, tânărul licean partipicând la Liturghia de la catedrala „Alexander Nevsky“, unde frumuseţea cu care erau ţinute slujbele îl copleşea.

 Student şi profesor, la „Saint Serge“

 

Începutul celui de-al doilea Război Mondial l-a găsit ca student la Institutul Teologic „Saint Serge“ din Paris, unde mai târziu, a şi predat ca lector la catedra de Istorie Bisericească, dornic să aprofundeze situaţia Bisericii în secolul al XX-lea care, în diaspora, părea să fie în dezacord cu unitatea ecleziologică a Bisericii Universale. Studiile filologice făcute la Sorbona i-au adus acurateţea în exprimare şi au mijlocit contactul cu poezia franceză. În 1946, a fost hirotonit ca preot la parohia rusească din Clamart, unde a rămas cincisprezece ani. După ce a obţinut titlul de doctor în Teologie la Paris, părintele Schmemann a părăsit Europa, stabilindu-se în Statele Unite, unde a preluat conducerea Institutului Teologic „Sfântul Vladimir“ din New York, al cărui decan a rămas timp de douăzeci de ani. Aici, el a predat, pe lângă Istoria Bisericească, şi cursuri de Liturgică şi Pastorală. Respectat şi iubit de studenţii săi pentru stilul său oratoric şi exprimarea vie şi spirituală a ideilor, părintele Alexander Schmemann a rămas în amintirea celor ce l-au văzut şi ascultat datorită viziunii sale asupra culturii contemporane a vieţii Bisericii şi a Liturghiei.

 „Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria“

 

În toate prelegerile sale, profesorul Schmemann a căutat să adâncească înţelegerea Ortodoxiei, pe care a văzut-o drept calea firească o omului spre Dumnezeu. Aflat mereu printre studenţi, majoritatea din ei de origine americană, neancoraţi într-un mediu religios autentic, părintele Schmemann i-a îndrumat în aprofundarea învăţăturii dogmatice a Bisericii, pe care fiecare credincios este dator să o trăiască fără crispare. Despre atmosfera de la şcoală, decanul Institutului „Sfântul Vladimir“ nota în 1976, în Jurnalul său: „Din punctul meu de vedere, jumătate din studenţi sunt periculoşi pentru Biserică – psihologia lor, tendinţele lor, un fel de obsesie continuă pentru ceva. Ortodoxia pe care aceşti studenţi, în mod conştient sau inconştient, o susţin este denaturată, îngustă, emotivă (…). Ceea ce lipseşte este «bucuria şi pacea în Duhul Sfânt.» Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har, deoarece puterea lor stă în bucurie. Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria. Ea este, aşadar, neputincioasă. Oamenii aşteaptă de la religie (creştină) răspuns, linişte, sens, iar sensul e bucuria. Acesta este răspunsul ce cuprinde în el toate răspunsurile.“

Cuvintele lui Schmemann despre omul modern şi graba lui de a face cât mai multe lucruri deodată ne dezvăluie analiza atentă pe care acesta a făcut-o societăţii secolului al XX-lea. Decanul de la „Sfântul Vladimir“ socotea că greşeala majoră este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea. De aici se naşte incapacitatea de a „trăi“ pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic: „Eroarea fundamentală a omului contemporan este credinţa lui că, datorită tehnologiei, poate economisi timp, când, de fapt, este imposibil. Omul devine sclavul muncii lui tot mai intense. Este nevoie de ritm, de detaşare, de încetineală. De ce nu reţin studenţii tot ce li se predă? Deoarece nu au timp să devină conştienţi, să revină la ceea ce au auzit, să le pătrundă cu adevărat în minte. Un student al zilelor noastre înregistrează cunoştinţe, dar nu le asimilează; în consecinţă, aceste cunoştinţe nu «produc» nimic. O ploaie torenţială este mult mai puţin folositoare, la vreme de secetă, decât o ploaie măruntă, îndelungată! Dar ne aflăm mereu sub o ploaie torenţială – de informaţii, rapoarte, cunoştinţe, discuţii etc. Şi toate acestea zboară în jurul nostru, fără să rămână în noi, fiind date imediat la o parte de următorul torent.“

 „Când intrăm în Biserică, intrăm în cer“

Eros şi Biserica (de Popa Ioan I. Alexandru)

       Eros şi Biserica (de Popa Ioan I. Alexandru)                                                    

Poate mai mult decât oricine până la el, Freud a definit fiinţa umană ca fiind o fiinţă sexuală. Şi poate că împotriva nici unui instinct ca şi cel sexual, Biserica nu a luptat atat de acerb, cu o agresivitate dobermanică, asmutind conştiinţa asupra oamenilor şi transformând erotismul într-unul din cele mai grave păcate. Dar, fiind caracteristica definitorie a ontologiei umane, lupta aceasta se vadeşte a fi purtată împotriva omului, încercând să-l învrăjbească pe acesta împotriva lui însuşi. În fapt, dacă ar fi să subscriem opticii schopenhaueriene în această privinţă (şi asta este un adevăr axiomatic), scopul omului este reproducerea.

Privind în jur, la semenii noştri, vedem limpede că nimic nu-i împlineşte mai mult decât întemeierea unei familii şi, sub aspect negativ, nimic mai mult nu-i aruncă în disperare decât eşecul în dragoste. În fapt, pentru că iubirea este jertfă, iar suferinţa este o condiţie sine-qua-non a jertfei, a iubi înseamna a suferi. Ducând silogismul mai departe, întreaga viaţă este suferinţă, iar cum iubirea e caracterizată de suferinţă, rezulta că  între iubire şi viaţă este un raport de identitate. Tot ceea ce facem, atât involuntar, până la maturarea sexuală, cât şi mai apoi, prin muncă şi strădaniile noastre, facem în vederea împlinirii vocaţiei existenţei noastre, care este iubirea.

Taina Împărtăşirii (Pr. Alexander Schmemann)

                      Taina Împărtăşirii[1] (Pr. Alexander Schmemann[2])

De-a lungul veacurilor, dezvoltarea Liturghiei a suferit multe schimbări. Dar nu a existat o schimbare mai adâncă şi mai însemnată decât aceea care marchează până astăzi ultima parte a Sfintei lucrări euharistice, şi anume împărtăşirea cu Sfintele Daruri ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Întrucât partea aceasta culminează şi împlineşte întra-adevăr Taina cea mai sfântă a Euharistiei – şi prin aceasta întreaga Liturghie – ne vom opri asupra ei, mai bine zis ne vom opri asupra modificărilor care au survenit şi au determinat-o.

La început, împărtăşirea tuturor credincioşilor la Liturghie era concepută de Biserică drept scopul vădit al Euharistiei şi înfăptuirea cuvintelor Mântuitorului: “Să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea, în Împărăţia Mea” (Lc. XXII, 30). De aceea, “prin forma ei”, Euharistia era Cina, era împlinirea ei prin împărtăşirea obştească. Toate acestea sunt vădite şi în perspectiva ortodoxă, aşa încât nu e nevoie de argumente.

Explicarea este cerută de îndepărtarea treptată – de-a lungul istoriei – a unui număr tot mai mare de membri ai Biserici de la înţelegerea aceasta a Euharistiei, reducând-o la o înţelegere individuală. Credinciosul contemporan şi omul bisericesc nu simte nevoia de a se împărtăşi la fiecare Liturghie. El cunoaşte din catehism, “că Biserica, cu vocea ei de mamă, îi îndeamnă pe râvnitorii de evlavie să se mărturisească înaintea preotului duhovnic şi să se împărtăşească de patru ori pe an sau în fiecare lună, iar pe toţi, în mod obligatoriu, o dată pe an”[3]. Acela care doreşte să se împărtăşească e obligat a primi taina mărturisirii şi, în sfârşit, trebuie să subliniem că, dacă un mirean doreşte să se împărtăşească “peste norma obişnuită”, dorinţa lui neavând nici o bază în învăţătura bisericească a Tainei, este considerat de obicei ca unul care caută “a se împărtăşi des”, şi nu ca unul care împlineşte chemarea creştină, ca mădular al Biserici, ca mădular în trupul lui Hristos. Această concepţie a intrat şi s-a întărit atât de puternic în viaţa bisericească, încât în Catehism aflăm întrebări ca de exemplu: “Ce participare pot avea, în Liturghia Dumnezeiască, aceia care o ascultă doar, fără a primi Sfânta Împărtăşanie ?”. Răspunsul la această întrebare: “Ei pot şi trebuie să participe cu rugăciunea, cu credinţa şi cu aducerea-aminte neîncetată a Domnului nostru Iisus Hristos, care a poruncit ca aceasta să faceţi întru pomenirea Lui”. (Observăm însă că împărtăşirea cu Sfintele Daruri a poruncit-o Hristos tocmai prin cuvintele: “Luaţi, mâncaţi…Beţi dintru acesta toţi…”) Menţionăm, de asemenea, că întrebările cu privire la cei ce nu se împărtăşesc şi răspunsurile date se referă la majoritatea credincioşilor şi nu numai la cazurile excepţionale. Vai, excepţia de la această învăţătură o alcătuiesc tocmai cei care se împărtăşesc…

Ce s-a întâmplat ? Cum şi de ce se menţine de veacuri această metamorfoză în înţelegerea Euharistiei – nu numai de către poporul bisericesc, dar şi de episcopi, de cler şi, în sfârşit, de teologi – care reduc Euharistia la “una dintre taine”, la unul dintre “mijloacele de sfinţenie”. Oricât de straniu ar părea, noi nu aflăm răspuns la aceste întrebări în teologia noastră oficială, academică. Şi totuşi, după cum am arătat mai sus, aici nu e vorba despre o evoluţie a disciplinei bisericeşti, o diminuare a evlaviei, o influenţă apuseană etc., aici este vorba de o cotitură spirituală în conştiinţa şi înţelegerea Bisericii înseşi, în întregul ei. Aici este vorba, cu alte cuvinte, de criza ecclesiologică asupra căreia vom concentra atenţia noastră.

Banc (creştin)

   Banc (creştin)

  Un romano-catolic se mântuieşte, îngerul păzitor îl ia în Împărăţia Cerurilor şi-i arată toate frumuseţile raiului.

Scurgerile nocturne (Pr. Prof. John Breck)

         Scurgerile nocturne (Pr. Prof. John Breck)                         

 

     Părintele John Breck s-a născut într-o familie protestantă din Statele Unite ale Americii. A păşit pentru prima dată într-o biserică ortodoxă la Institutul Saint Serge din Paris, în 1966 când a venit cu familia în Europa pentru a-şi termina studiile la Heidelberg. Fără să înţeleagă un cuvânt, pentru că se oficia în slavonă, a avut impresia că a ajuns acasă, după cum mărturiseşte, deşi pelerinajul abia începea. Treptat, în paralel cu doctoratul făcut la Heidelberg în domenoiul riguros al exegezei, a studiat şi învăţătura Bisericii Ortodoxe. Când şi-a terminat doctoratul, s-a stabilit cu familia în Franţa cu scopul de a intra în Biserica ortodoxă, ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul anului 1973. În 1977 a fost hirotonit preot. După trei ani pe care i-a petrecut ca profesor la un seminar teologic din Alaska, a predat timp de 12 ani la presigiosul Institut Sfântul Vladimir din New York. În prezent este profesor de Bioetică şi Hermeneutică la Institutul Teologic Saint-Serge din Paris.

Mai jos vom reda un fragment din cartea Darul Sacru al vieţii de Pr. John Breck, publicat la Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, referitor la Scurgerile Nocturne:

«Trebuie să facem câteva scurte referiri la scurgerile nocturne şi la modul greşit în care acestea sunt înţelese. De multe ori vin la spovedanie tineri care poartă un sentiment de vină pentru aceste scurgeri. Dacă ele au loc sâmbăta sau în ajunul unei sărbători, problema este dacă ei pot primi Sfânta Împărtăşanie.

Adesea bărbatul este preocupat de faptul că a săvârşit „păcatul lui Onan” (Facere 38, 9) şi se simte responsabil pentru a-şi fi „risipit sămânţa”. Deşi în limbajul zilelor noastre, „onania” se referă la masturbarea masculină, sensul său originar era legat mai degrabă de coitus interruptus. (Păcatul lui Onan nu constă în faptul el se masturbează, ci în aceea că refuza să împlinească responsabilitatea leviratului, a cărui datorie era să o însămânţeze pe văduva fratelui său în scopul de a asigura continuitatea neamului acestuia. Cu alte cuvinte, păcatul nu constă atât în faptul că „vărsa sămânţa jos”, cât în refuzul de a se supune legii leviratului). Dacă sperma este risipită prin masturbare, aceasta este rezultatul unei acţiuni păcătoase. Totuşi, nu se poate spune acelaşi lucru despre scurgerile nocturne.

Trebuie să înţelegem că aceste scurgeri nocturne sunt un aspect normal şi sănătos al funcţionării trupului. Ca şi multe altele, ele pot fi cauza păcatului dacă sunt însoţite de sentimente şi imagini corespunzătoare şi, mai ales, dacă duc la masturbare. Chiar sentimentele senzuale ce însoţesc şi provoacă adesea scurgerile, sunt produsul biologiei noastre şi cu greu pot fi calificate drept un rău moral.

„…şi vor fi amândoi un trup” (Geneză 2,24) (Busuioc Andrei)

„…şi vor vi amândoi un trup”(Geneză 2,24)

Dacă e să vorbim de modul de existenţă a Sfintei Treimi, atunci ceea ce cu precădere o caracterizează este comuniunea în iubire şi libertate a celor trei persoane treimice: Tată, Fiu şi Duhul Sfânt (1), o iubire kenotică (de deşertare) uneia faţă de alta. Vă veţi întreba poate ce legătură are titlul articolului cu modul de fiinţare a celor trei persoane din Sfânta Treime? Răspunsul îl găsim chiar din primele rânduri ale Sfintei Scripturi: „ Şi a zis Dumnezeu: „ Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră… Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; … a făcut bărbat şi femeie.” (Geneza 1:26-27). Ne dăm bine seama că scopul creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este ca să se împărtăşească de viaţa Acestuia care în unitatea iubirii desăvârşite a persoanelor libere. Aceasta o confirmă însuşi Hristos în noaptea dinaintea patimilor Sale: „ Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem Noi. … Dar nu numai pentru aceştia (ucenicii) Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. … Eu întru ei şi Tu în Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime. … Pentru ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.” (Ioan 17: 11,20,21,23,26). Lucrarea lui Hristos şi a Duhului Sfânt în istorie este „să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11:52) din pricina păcatului, într-un singur trup care să constituie Biserica, trup al cărui cap să fie Hristos. Astfel Biserica este fostul Adam sfâşiat de păcat, dar care a fost adunat şi întregit de Hristos prin Duhul Sfânt şi adus către Tatăl pentru a se putea împărtăşi de viaţa Sfintei Treimi. Deci putem afirma cu toată siguranţa împreună cu Mitropolitul Ioannis Zizioulas că „ Biserica este chip al lui Dumnezeu”(2) care fiinţează, în perioada pribegiei sale pe pământ, sub forma adunării euharistice a poporului lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur şi Taina Euharistiei (de Stanila Iurie)

  

                                          

Sfântul Ioan Gură de Aur şi Taina Euharistiei

 

                                             

 

Εκκλησία-adunarea celor chemaţi, darul dumnezeiesc oferit întregii umanităţi. Scopul trinităţii asupra creaţiei fiinţelor raţionale a fost crearea acestei realităţi denumită Biserică.

Când spunem Biserică, imediat trebuie sa se ivească pe orizontul realitaţii noastre noetice, cuvântul Euharistia. Euharistia, această Taină a împărăţiei ¹ după renumita expresie a părintelui Alexander Schmeman, reprezintă acel pilon pe care se fundamentează această întreagă instituţie teandrică.

Taina euharistiei constituie prin excelenţă descoperirea însăşi a bisericii şi nu o taină printre celelalte taine ale bisericii.

Am ales acest generic, deoarece marele retor antiohian Sf. Ioan Gură de Aur, era chemat des să vorbească despre Euharistie. Fiind pus în situaţia de a explica Sfânta Scriptură poporului, el o făcea într-un mod destul de specific. Specificitatea tâlcuirii sale, rezidă în felul aprins al comunicării sale, cât şi în frecvenţa deasă a ermineuticii pasajelor euharistice. Interesantă remarcă face eminentul teolog al sec. XX, John Meyendorff şi anume că Sf. Ioan Gură de Aur nu a aparţinut epocii sale ². Adică, ermineutica sa scripturală, aparţinea mai mult secolelor anterioare vieţii lui, dacă e să o comparăm cu cea a unor cercuri teologice în care deja se făcea prezentă destul de mult influenţa concepţiilor platonice, origeniste şi neoplatonice. 

Concepţia hrizostomică asupra Tainei Euharistiei, a fost una trează teologic, fără mistificări şi dezvoltări eronate cum au început să apară mai apoi, bunăoara în corpusurile areopagitice. El a fost aproape în învăţătura euharistică de cea a Sfinţilor Ignatie Teoforul, Irineu al Lyonului si alţii. Biblismul abordării teologice a temei euharistice, se datorează şi faptului că el a aparţinut şcolii de exegeză antiohiene. Sf. Ioan Hrisostom a urmat cursurile de exegeză a lui Teodor de Mopsuestia. Dar într-un anumit mod, el a evitat învăţăturile greşite ale profesorului său, care ulterior a fost condamnat ca eretic.

Marele retor antiohian vorbeşte despre euharistie în modul următor : „ Împărtăşirea cu Trupul si Sângele Domnului, deschizând credinciosului porţile Împărăţiei Cerurilor devine deja aici pe pământ izvor de sfinţire şi mântuire : Această trapeză este putere pentru sufletul nostru, întărirea inimii, temei pentru încredere, nădejde, mântuire, lumină, viaţă. Trecând dincolo (în Împărăţia lui Dumnezeu, nota trad.) cu această jertfă, noi cu o mare îndrăzneală vom intra în locaşurile sfinte, ca şi cum am fi păziţi din toate părţile cu o armă de aur. Dar de ce vorbesc eu de viitor ? Această taină şi aici îţi face pentru tine pământul, cer.” ³