Eros şi Biserica (de Popa Ioan I. Alexandru)

       Eros şi Biserica (de Popa Ioan I. Alexandru)                                                    

Poate mai mult decât oricine până la el, Freud a definit fiinţa umană ca fiind o fiinţă sexuală. Şi poate că împotriva nici unui instinct ca şi cel sexual, Biserica nu a luptat atat de acerb, cu o agresivitate dobermanică, asmutind conştiinţa asupra oamenilor şi transformând erotismul într-unul din cele mai grave păcate. Dar, fiind caracteristica definitorie a ontologiei umane, lupta aceasta se vadeşte a fi purtată împotriva omului, încercând să-l învrăjbească pe acesta împotriva lui însuşi. În fapt, dacă ar fi să subscriem opticii schopenhaueriene în această privinţă (şi asta este un adevăr axiomatic), scopul omului este reproducerea.

Privind în jur, la semenii noştri, vedem limpede că nimic nu-i împlineşte mai mult decât întemeierea unei familii şi, sub aspect negativ, nimic mai mult nu-i aruncă în disperare decât eşecul în dragoste. În fapt, pentru că iubirea este jertfă, iar suferinţa este o condiţie sine-qua-non a jertfei, a iubi înseamna a suferi. Ducând silogismul mai departe, întreaga viaţă este suferinţă, iar cum iubirea e caracterizată de suferinţă, rezulta că  între iubire şi viaţă este un raport de identitate. Tot ceea ce facem, atât involuntar, până la maturarea sexuală, cât şi mai apoi, prin muncă şi strădaniile noastre, facem în vederea împlinirii vocaţiei existenţei noastre, care este iubirea.

Urmând îndemnului voltairic, este momentul să definim ce înţelegem noi prin iubire. Şi vom apela iaraşi la pesimistul filosof german, citând însăşi definiţia lui: “Dragostea e o iluzie ce ţine de instincte”. Indiferent de educaţie, de bunul nume, de convingerile religioase ori de normele sociale, acest instinct îşi face auzit glasul cu o asemenea putere, încât cu greu voinţa îi poate sta împotrivă. Până şi marii asceţi, după zeci de ani de nevoinţe, încă se mai luptă să taie capul acestui “balaur” – “dracul desfrânării”. Întâi născutul filosofiei lui Schopenhauer, nihilistul Friedrich W. Nietzsche, reclama lupta dusă în mod greşit împotriva firii umane, citând versetul care l-a făcut pe colegul lui Plotin, “ereticul” Origen, să recurgă la discutabilul (după unii reprobabilul) gest al castrării. Replica teologilor nu a întârziat să apară, ei făcând o exegeză alegorică acestui verset, şi propunând în locul unei lupte împotriva energiei sexuale, convertirea acestei energii într-o direcţie spirituală. Freud ar numi asta sublimare. Problema e că, împotriva acestei poziţii ecleziale stau practicile ascetice ale nevoitorilor monahali, care uita chiar şi de propriul lor îndemn, de a uri boala şi nu pe bolnav. Nevointa lor este împotriva “slugii celei rele”, cum obijnuiesc să numească trupul (pe care-l vad sediu al păcatelor şi nu ca în concepţia paulina, “templu al Duhului Sfant”).

Refularea instinctului sexual duce la frustări şi isterii, care pot fi cauza misticismului patologic de care suferă mulţi calugari, “păliţi” de duh, care împart de zor canoane şi ameninţări cu iadul – acestă cameră de tortură a Dumnezeului milosard (milosard înseamna, cum bine observa Savatie, “cu inima miloasă”). Ceea ce recomandam, în încheiere, celor sfâşiaţi, dintr-o parte de patimile lor, iar din alta de constiiţa învinovăţitoare trezită de acesti pseudo-păstori de suflete (care nu se tem de avertizarea lui Hristos că dacă orb pe orb va conduce, amândoi vor cădea în groapă), este să lepede ca pe cea mai mare ameninţare a libertătii lor, prescripţiile şi reţetele artificiale ale acestor frustraţi şi să plece urechea la cuvintele înţeleptului Hippias, care nu voia să respecte decât legile naturii, întrucât acestea au unitate. Sexualitatea este o lege a naturii umane, creată de Dumnezeu perfectă, în sens leibnizian, ca optim (nu ca maxim), adică un mijloc între o lipsă şi o exagerare (cum defineşte virtutea în Etica sa, Aristotel, care este desăvârşirea fiinţei umane).